Home » Ştiri feroviare

Blestemul tranziţiei noastre devastatoare: Trenule n-ai avea parte de şuruburile toate şi de şina de sub roate…

6 June 2010 3 Comments 690 vizualizări

■ Pornind de la nişte imagini aflate la vedere în Slobozia ziaristul Ion Alecu scrie cu patima in ziarul Stirea despre trenurile de la marginea Sloboziei

Cine crede că Slobozia este locul în care nu se întâmplă nimic se înşală.

Se înşală dintr-un simplu motiv şi anume acela că în România se petrec atât de multe – multe şi deloc mărunte, dar şi neîntâlnite niciunde – încât este imposibil ca un loc din această ţară, oricât de banal, de nesemnificativ sau, mă rog, de anonim ar fi, să nu  producă o informaţie. O informaţie demnă de luat în seamă, desigur.

Parte a acestei lumi zgubilitice, aşadar, numită România, Slobozia nu poate fi  excepţie, uneori sau de cele mai multe ori urbea noastră capitală de judeţ (pe deasupra) constituind pentru gazetari o sursă inepuizabilă de subiecte care mai de care mai zgubilitice, la rându-le, care mai de care mai răscolitoare în ceea ce numim spirit neaoş românesc sau clasic românesc, cum zice reclama: ROMANIAN CLASSIC.

Expresia „viaţa bate filmul” nu mai are aici nevoie de nici un fel de demonstraţie, pentru că, nu o dată, ceea ce vedem cu ochii în această urbe de provincie nu se prea vede în filme, filmele fiind rodul unei imaginaţii sărace, fie ea şi creatoare, pe când realitatea, realitatea de aici vreau să zic, este rodul vieţii noastre de fiecare zi, viaţă care cuprinde toate imaginaţiile posibile şi imposibile, înţelegeţi? Cine ar putea realiza, bunăoară, filmul APA, cu un răsunet mai mare decât APA ce curge prin ţuţuroiul casnic al locuitorilor din Slobozia? Ce scenarist, ce regizor, bunăoară, ar putea să-l depăşească pe genialul creator al apei de Slobozia, aşadar, apă ce curge astăzi prin reţeaua de profil a capitalei noastre de judeţ? Nu, nu aştept, desigur, nici un răspuns, subliniez doar că filmul, filmul îl avem la degetul mic, cum s-ar zice…

Dar nu numai filmul îl avem la degetul mic, ci şi folclorul. Da, folclorul. Nemuritorul folclor! Vă amintiţi – cum să nu vă amintiţi? – acel cântec al Mariei Tănase cu trenule maşină mică, unde-l duci pe Ionică… Doamne, cum mai era blestemat trenul! Trenul care  l-a luat pe Ionică, pe neica, şi  l-a purtat departe, ducându-l şi ocolindu-l din Craiova la Piteşti, dându-l jos la Bucureşti… „Trenule – zicea cântecul cu of, of şi iar of – n-ai avea parte/De şuruburile toate/Şi de şina de sub roate…

Dar să coborâm din folclor în realitate…

… şi să mergem aici, la doi paşi, în gara Sloboziei, lăsând la o parte şi poezia şi melancolia.

Să coborâm, cum s-ar spune cu picioarele pe pământ şi să traversăm, aşa în doru’ lelii, cum se zice în popor, liniile acelea de cale ferată dinspre gară spre şoseaua ce duce la Amara. Traversăm noi în doru’ lelii şinele alea îmbruienite, dar nu putem trece cu indiferenţă totuşi şi, mai ales cu vederea, pe lângă cele întâlnite în cale, nu? E adevărat, imaginile de acolo nu mai sar nimănui în ochi, ele nu se constituie în ceva deosebit, în ceva de privit, ele au devenit chiar nişte imagini banale, pe care omul serios, nu-i aşa, nu le ia în seamă. Numai că – aici e chichirezul! – în spatele acestor imagini, în respiraţia acestor imagini, de fapt, se ascunde nu numai un mare semn de întrebare, ci mii şi mii de semne de întrebare, cărora nu se ştie dacă se va găsi cineva (mai va trăi cineva) să le afle răspunsul.

Mergeţi şi dumneavoastră, stimaţi cititori, şi priviţi, priviţi acele vagoane abandonate şi devastate din zona de privelişte a gării şi veţi vedea cu ochii ce am fost noi – noi românii! – în stare să facem.

Fleacuri, veţi spune poate. Păi, vagoane abandonate, vagoane devastate, toate cele de acolo, arătate şi fotografiate de voi sunt fleacuri faţă de atâtea şi atâtea distrugeri, devastări ce s-au produs în frumoasa şi bogata noastră ţară în aceşti ani de tranziţie care nu se mai termină. S-a furat şi linie de cale ferată, nu doar s-au devastat ori abandonat vagoane, nu? Ce ne arătaţi voi în fotografiile astea? – ne veţi dojeni în continuare probabil. Că s-au furat capacele de la roţi? Că vagoanele acelea, cu roţile mutilate, nu mai au cum să circule? Ca şi trenurile acelea de marfă sau de călători, prădate şi ele… Fleacuri, pe lângă atâtea şi atâtea alte nenorociri produse în ţara asta, veţi resublinia desigur convingerea dumneavoastră cum că nu venim cu nici o noutate în ceea ce încercăm să vă prezentăm aici.

Ei bine, tocmai lipsa de noutate a acestor imagini ne-a determinat să nu mai trecem cu indiferenţă pe lângă acestea. Pentru că nu este vorba de o lipsă de noutate, este vorba de obişnuirea cu ceva anume, iar în cazul de faţă obişnuitul este DEZASTRUL. Oare, chiar ne-am obişnuit cu dezastrul? Chiar îl acceptăm ca pe un dat anume? Ca pe un lucru firesc. Adică, vagoanele acelea sunt un fel de fire de iarbă, de bălării crescute între şine sau, mă rog, pe şine?… Nu, vagoanele acelea au fost şi rămân nişte valori. Mai sunt acestea în grija cuiva, le mai gestionează cineva? Întrebări, întrebări, întrebări…

O lacrimă de durere din marele ocean al dezastrului

Iarba aceea creşte aiurea, într-adevăr, acolo între linii, dar vagoanele, vagoanele acelea, valorile acelea materiale au crescut şi ele tot aşa? Au crescut din senin, nu au fost, nu sunt rodul muncii noastre? Nu sunt realizările noastre, ale românilor? Produse cu un scop anume, produse ce nu pot fi lăsate de izbelişte nici după ce şi-au făcut treaba, cum s-ar, spune, pentru că ele sunt, în continuare, valori…  Valori importante. Nu sunt mărţişoare, sunt, totuşi, vagoane, sunt materiale refolosibile, materiale de valorificat.

Ş-apoi, nu e vorba numai de ceea ce vedem noi, acum şi aici, la Slobozia. Este vorba de mii şi mii de vagoane, de milioane de vagoane. Adică, de miliarde şi miliarde de lei care ar fi putut să intre in visteria ţării sau în surse de alimentare a visteriei ţării.

Să dăm filmul înapoi, cum s-ar zice.

Se ştie că pe vremea răposatului transportul pe calea ferată – transportul de mărfuri, cu deosebire – era practicat pe scară foarte largă. Exista chiar o dispoziţie – un ordin de sus, cum se zicea pe atunci – prin care autocamioanele de transport nu aveau voie să iasă din judeţ decât cu nişte aprobări speciale, cursele autocamioanelor fiind urmărite la orice mişcare a roţii. Deci, transportul CFR era baza, ca să zicem cum se zicea. Dezvoltându-se transportul de mărfuri pe CFR – asta era chiar expresia: transport pe CFR –, s-a înmulţit, desigur, şi numărul vagoanelor, vagoanelor de marfă, dar nici vagoanele de călători nu erau în scădere, dimpotrivă, pe vremea aceea tot CFR-ul era preferabil şi pentru voiajuri.

Prin urmare, zestrea în vagoane a României, la ceas însângerat de decembrie 1989, a fost foarte mare. Putem vorbi de o avere exorbitantă chiar.

De nişte ani buni, am tot stat de vorbă cu ceferişti întâlniţi în cale şi am tot întrebat cam pe unde mai sunt vagoanele acelea şi, mai ales, ce se întâmplă cu şirul acela nesfârşit de trenuri – da, trenuri, nu doar vagoane – abandonate prin fel şi fel de unghere, triaje sau linii moarte şi alte ghiozuri de cale ferată, dar mai toţi au ridicat din umeri… A mai ţinut cineva evidenţa acelor vagoane? Se ştie cum a evoluat şi, mai ales, cum s-a divizat după ’89 CFR-ul… S-ar cuveni, cumva, adresată întrebarea Ministerului Transportului, nu? Dar unde? Că aşa-zisul SNCFR nu mai e ceea ce a fost iniţial (vom discuta altădată poate despre acest subiect), acum vorbim de fel şi fel de firme şi firmuliţe, multe concurente cu statul, stat care fusese, în fapt, proprietarul căilor ferate române şi a celor ce se rostogoleau pe acestea, aşa că sigur vom fi trimişi de la Ana la Caiafa… Poate că n-ar strica să-l întrebăm şi pe dl. Băsescu despre soarta acelor valori, că a fost ministru de resort în cinci ministere şi, mai apoi, prin interpuşi, a avut cumva sub supraveghere domeniul… Mai mult, ştiindu-l iubitor de folclor, l-am putea chiar dacă nu cumva s-a adeverit blestemul din cântec, victimă fiind CFR-ul însuşi… Vorba vine, CFR-ul, căci acesta – CFR-ul – nici nu mai există!

Ştiţi ce spunea unul dintre ceferiştii cu care am discutat? Nu, nu era din Slobozia. E vorba de un ceferist cunoscător al lucrurilor din interiorul ministerului, pe care, întâmplător, l-am întâlnit în demersul nostru de investigare a „drumului vagoanelor”, să-i zicem aşa demersului cu pricina, ne-a spus următoarele: Dacă ar fi să aşezăm vagoanele ce ar fi putut fi valorificate, după ’89, s-ar forma cel puţin două garnituri de trenuri aliniate pe două rânduri cam de la Bucureşti la Clujul domnului Boc, premierul care caută acum bani de pensii şi salarii…

Vă imaginaţi câţi bani s-ar fi adunat – numai bani! – din valorificarea (doar) la fier vechi a acelor garnituri?

Aşa că, la Slobozia, în cele vizualizate de noi aici, nu-i decât o lacrimă din marele ocean al dezastrului. Din marele ocean al durerii noastre naţionale…

Ion ALECU

3 Comments »

Leave a response!

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Be nice. Keep it clean. Stay on topic. No spam.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.